Sute (mii) de ani de patriarhat se termină brusc odată cu acest cadru. Un cadru “declaraţie” care prin acest “V” al victoriei pune capăt unei epoci în care femeia nu a fost niciodată aşezată pe vreun piedestal. Doar că femeia se aşează acum singură pe un piedestal, fie şi prin manifestarea erotică a puterii sale.

Un zvâc de semeţie în faţa căruia bărbaţii devin brusc neinteresanţi, secunzi şi secundari.

Contrar tuturor aşteptărilor, eu văd oameni în această fotografie.
După cum văd şi piese de mobilier, lustre, covoare şi tot ceea ce o casă locuită conţine.
Văd oameni care poate odată mângâiau cu privirea formele frumos curbate ale fierului forjat de la uşile acum în paragină.
Văd o fotografie care pe cât de multe nu arată, pe atât de mult îmi spune.
Că odată era locuită şi luminoasă.

Omul l-a creat pe Dumnezeu ca fiind o proiecţie a tot ceea ce el nu poate fi vreodată.

De aceea crucea pe care omul a creat-o ca suport al proiecţiilor sale nu este destinată decat acestora iar el nu poate fi decât o umbră şi nicidecum o prezenţă consistentă pe ea.

Natura are un fel exasperant de simplu de a ne spune că este perfectă.  

Văd aici o complicitate a copacului care prin intermediul soarelui îşi odhneşte parcă umbra pe zidul alb.   E aproape ca şi cum copacul ar fi pictorul, soarele este pensula sa iar zidul este pânza albă pe care un artistul, transpunându-şi opera, se transpune în fapt pe sine.

Portretele din seria lui Anders Petersen sunt printre puţinele pe care dacă le priveşti, ai senzaţia acută că eşti la rându-ţi privit.

În acest sens, portretul de faţă este al unui om care nu doar mă priveşte, ci care se uită la mine sau mai degrabă în mine. După postură, mimică şi detaliile insuficiente de ambient, presupun că este un om internat într-un spital de boli nervoase. Un om “imperfect” aşadar, dar care prin privirea aruncată, evidenţiaza imperfecţiunile din mine.

Este în fapt o oglindă a tuturor imperfecţiunilor şi insuficienţelor pe care le conţinem ca oameni. E o privire care îmi strigă cu voce tare cât de defecţi suntem şi noi, cei care ne considerăm normali.

O înspăimântătoare exprimare a conştiinţei de sine.

Un eu izolat în sine, departe de orice tumult exterior.

O pierdere a sinelui nu într-un mediu exterior, confortabil, ci înlăuntrul propriei noastre fiinţe.

În fond un moment de respiro.

Întotdeauna am regretat incapacitatea de a mă deplasa în trecut şi precum o nălucă, să mă pot vedea copil.

Să mă urmăresc, să mă studiez şi măcar prin văz să retrăiesc ceea ce este în fapt pentru totdeauna pierdut.

Un cadru anti clişeu

Dincolo de a considera cadrul ca fiind, în opinia mea, una dintre cele mai bune reprezentări ale turnului Eiffel (prin aceea că turnul nu este servit direct ca un croissant franţuzesc cald pe o farfurie albă impecabilă, ci sugerat, prin aceea că momeşte privirea) acesta îmi vorbeşte despre discrepanţele sociale.

Îmi vorbeşte despre 2 planuri existenţiale diferite. Unul al unui turn Eiffel adulat de o lume întreagă, încărcat cu simboluri siropoase, creator de clişeuri (gen http://images.teamsugar.com/files/upl0/13/139501/04_2008/paris-love-0208-md.jpg)

Iar un alt plan, cel real, nu întruchipat, al unui turn Eiffel văzut ca prin ceaţă, din casele modeste, sărăcăcioase ori pur şi simplu banale şi lipsite de spectacol ale realităţii de zi cu zi în care ne trăim viaţa.

2 cadre într-unul singur. Un cadru care este şi un cadru care devine. Cadrul care este este (sic!) prin studium-ul lui Roland Barthes, uşor perceptibil, fără consistenţă, fără dileme. Cadrul care este arată oameni fericiţi (poate) strânşi laolaltă în jurul unei mese.

Cadrul care devine însă este cu totul altceva. Cadrul care devine există în reflexia oamenilor în oglinda din cameră. Iar în oglindă vedem de fapt trecutul, oameni de mult dispăruţi. Vedem în fapt moartea lor şi implicit a noastră, viitoare.

Masao Yamamoto e un reprezentant de seamă al fotografiei Zen. Deşi fotografiile de tipul acesta au poate menirea de a ne apropia pe noi privitorii de natură şi de frumuseţea ei uneori întâmplătoare, alteori voit căutată şi găsită, genul acesta de cadru îmi creează convingerea că omul e foarte departe de armonia naturii.

Natura îşi este suficientă şi nu are nevoie de oameni pentru a fi aşa cum este deja.

Vedem aici un sărut al naturii cu ea însăşi. Un sărut la care însă omul nu este decât un simplu spectator. Suntem reduşi la simpli spectatori, suntem împinşi înapoi câţiva paşi şi nu putem face altceva decât să contemplăm.

Pe când o puritate prin simplitate asemănătoare pe care să o putem conferi oamenilor ?

E un conflict ancestral depictat în cadrul lui Kertesz. Un conflict între teluric şi celest, între ludic şi imuabil, între om şi divinitate finalmente.

Omul l-a creat pe Dumnezeu şi tot el îl contestă ori uneori îl dispreţuieşte după cum alteori îl provoacă, precum dansul subiectului nostru.

O simbolistică a libertăţii…sau a lipsei ei…sau a pericolului de a o pierde…sau a şansei de a o câştiga.

Încă încerc să îmi dau seama dacă pasărea e în interiorul cuştii metaforice sau în afara ei.

Fotografia lui Eugene Smith simbolizează pentru mine naşterea. Absenţa unei figuri materne îmi sugerează că într-un fel ne naştem singuri şi facem totul pentru a da un sens drumului pe care îl apucăm.

Din nou un cadru de spre copilărie. Poate despre copilăria pierdută a omului ajuns adult. De aici şi până la handicapul omului fără un braţ nu e decât un gând.

Ce se află în centrul amintirilor noastre atunci când ne re-memorăm propria copilărie ? Ce contează mai mult ? La ce ne raportăm ?

Cadrul de mai sus ne transformă în nişte privitori care rememorează în mod egoist, involuntar copilăria. Prezenţa mamei este marginalizată, consistenţa ei secundă şi secundară. În centrul re-memorării se află copilul însuşi.

Şi totuşi, deşi printr-un accident de declanşare figura mamei este înlăturată în mod brutal, prezenţa ei persistă prin gestul atent de îndrumare.